.
Un tanar de 17 ani are sanse sa invinga autismul cu ajutorul tratamentelor moderne

Ziua, 2 iunie

Pentru orice mama, sa-si vada fiul razand si distrandu-se cu prietenii, poate fi un lucru obisnuit. Insa pentru o femeie din Marea Britanie este un adevarat miracol sa-si vada plin de viata si socializand pe fiul de 17 ani. Si asta pentru ca, potrivit "Daily Mail", din ziua in care a contractat un virus periculos la doar sapte saptamani de viata, existenta copilului s-a schimbat dramatic. El a dezvoltat in timp ADHD (sindromul deficientei de atentie si hiperactivitate-n.r.), sindromul Asperger, o forma de autism si anxietate cronica. In plus, baiatul era, dupa cum marturiseste mama sa, Jan, "iadul insusi", pentru oricine altcineva se afla in aceeasi camera cu Luke.
Baiatul avea un amestec de furie, agresivitate, frustrare si anxietate, fiind inspaimantat si confuz de orice aspect al vietii. Luke era extrem de violent, incapabil sa aiba relatii sociale si, mai mult decat atat, torturat de constientizarea faptului ca nu-si gasea locul pe nicaieri. Comportamentul sau extrem l-a facut sa distruga, practic, casa parintilor: a spart televizoare, a rupt canapele, a stricat usi si a adus atat de multa incordare intre parintii sai, ca au ajuns sa se desparta, in 2004. In plus, din cauza atitudinii sale, Luke a fost exclus din scoala. A fost atat de deprimat de veste, incat a refuzat sa manance si sa mai doarma. In acea perioada a stat inchis in casa timp de trei saptamani si a incercat chiar, de cateva ori, sa-si puna capat zilelor. Dezamagita de sistem, mama sa se temea ca o sa-l piarda, noteaza jurnalistii britanici.
Insa, in ziua in care a fost primit la Springfields, o scoala specializata din Calne, Wiltshire, a inceput transformarea remarcabila a lui Luke. Datorita metodelor novatoare ale specialistilor, baiatul a invatat sa-si controleze comportamentul si a devenit un adevarat model pentru tinerii care sufereau de autism si ADHD. Recent i-a fost acordat premiul Tanar Cetatean al Anului, ca o recunoastere a eforturilor sale de a descrie altora, intr-un fel in care putini autisti au reusit pana acum, lumea inspaimantatoare si izolata in care locuise.
Acum Jan, in varsta de 51 de ani, se bucura de calm in familia sa si vorbeste incantata despre fiul sau, care a devenit, de la "iadul insusi", "un miracol". In ceea ce-l priveste, el are o explicatie mai logica: "Ma uit la omul care eram in urma cu doi ani si ma gandesc ce diferenta. Dar nu este un miracol. Nu m-am vindecat. Inca sunt autist, am aceleasi probleme. Dar am invatat sa ma descurc cu ele. Mi-am dorit sa fiu normal, indiferent ce-ar insemna asta, ceea ce a si devenit motivatia mea. Dar daca esti ca mine, nu poti fi normal de unul singur. Am incercat si am esuat. Ai nevoie de ajutorul potrivit, pentru a invata sa-ti folosesti creierul si sa-ti stapanesti instinctele", povesteste tanarul.
Jan crede ca problemele lui Luke au rezultat dintr-o meningita virala pe care a contractat-o cand era bebelus. Societatea Nationala a Autistilor considera ca, desi cauzele acestei boli nu sunt inca pe deplin intelese, infectiile severe care afecteaza creierul in copilaria timpurie pot fi asociate cu probleme de dezvoltare.
"Era perfect, s-a nascut la termen. Apoi, intr-o marti seara, ceva s-a intamplat. A devenit neputincios, s-a facut albastru la fata si era imposibil sa-i simt pulsul. Parea mort. A fost inspaimantator. M-a schimbat pentru totdeauna. Niciodata nu am cunoscut dragostea sau teama ca atunci", isi aminteste mama.
Desi a fost diagnosticat cu ADHD la patru ani, cu sindromul Asperger la zece, autoritatea locala in educatie nu-i putea oferi ceva pe masura nevoilor sale. Luke nu putea sa citeasca expresiile faciale, nu-si putea aminti nici macar unde-si lasa lucrurile si cu atat mai putin nu reusea sa se concentreze in clasa, pentru ca mintea ii zbura in orice alta directie. Numai ca, spre deosebire de alti autisti, el a devenit foarte constient ca ceva nu e in regula si ca societatea il respinge, din cauza comportamentului sau agresiv. Pentru ca autismul nu este o boala care sa se vada, precum un picior rupt, Luke crede ca acesta a fost motivul pentru care profesorii nu i-au aratat nici cea mai mica intelegere.
Insa cand a ajuns la Springfields, lucrurile au inceput sa se schimbe, intrucat dupa spusele directorului Williams, metodele lor erau unele de bun simt.
"Sunt maximum opt copii pentru un singur profesor si un asistent in fiecare clasa, care ii ajuta pe elevi sa se concentreze. Iar partea academica este echilibrata cu atentie cu educatia sociala si personala", a mai precizat directorul. De altfel, el a adaugat ca terapia, consilierea si sedintele structurate, care ii invata pe copii sa se joace si sa interactioneze fara agresivitate, sunt cheia succesului. In plus, atitudinea profesorilor este una ferma, dar corecta si prietenoasa, pentru ca de asta au nevoie pacientii.
Cat despre Luke, el a invatat "sa gandeasca inainte sa clipeasca", cum spune mama sa, Jan. "A invatat sa-si foloseasca partea inteligenta a creierului, in detrimentul celei responsabile de impulsuri", a mai adaugat ea. Cea mai valoroasa lectie pe care a invatat-o Luke este ca viata e ca si cum te-ai lupta cu un incendiu. "Fiecare incendiu cere o alta metoda de a fi stins, in functie de ceea ce l-a cauzat. Astfel incat de fiecare data cand ma intalnesc cu o situatie sociala, ma gandesc ce este cel mai bine sa fac, ca si cum as alege un extinctor, inainte sa si trec la fapte", a mai povestit adolescentul.
Inca are nevoie de un mare efort si de un mare curaj pentru a trai inconjurat de prieteni si de familie, insa, in timp si cu exercitiu, totul devine mai usor. "Ma simt rusinat si suparat din cauza unor lucruri pe care le-am facut. Dar trebuie sa merg mai departe si sa demonstrez ca nu mai sunt la fel. Este vorba doar despre cum ajungi din punctul A in punctul B, cu sustinerea si ajutorul necesare", a mai adaugat Luke, conform "Daily Mail". [C.G.S.]

Un adolescent autist s-a dat drept pilot de avion, imitand actiunile din filmul "Catch me if you can"

Ziua, 22 iulie

Se pare ca nu doar copiii mici incearca sa imite ceea ce vad la televizor, ci chiar si adolescentii. Este cazul unui tanar care a fost interogat de politie, dupa ce i-a pacalit pe directorii aviatiei britanice sa creada ca el este un magnat care urmeaza sa-si lanseze propria linie aeriana. Si asta doar pentru ca a vazut filmul lui Steven Spielberg, "Catch me if you can", si a incercat sa puna in practica faptele personajului principal.
Potrivit "The Telegraph", baiatul in varsta de 17 ani, din Yorkshire, s-a dat timp de sase luni drept un afacerist de 20 de ani, pretinzand ca detine 12 avioane cu reactie si o echipa de zbor. Sub pseudonimul Adam Tait, adolescentul a zburat la Jersey, la o intalnire cu directorul aeroportului sau, pentru a lansa in Channel Islands o linie aeriana cu costuri reduse, care sa deserveasca majoritatea Europei. Faptele baiatului le-au imitat pe cele ale personajului jucat de Leonardo DiCaprio, in pelicula "Catch me if you can" ("Prindeti-ma, daca puteti!"), care a avut la baza infractiunile reale ale lui Frank Abagnale Jr. Acesta s-a dat drept pilot de avion, cand avea 16 ani.
Ca sa para credibil, Tait si-a cumparat pana si pagini de Internet, in numele American Global Group and Island Airways si a sustinut ca firma-mama avea disponibila in orice moment un numar de 12 avioane. Apoi, a luat legatura cu diferite companii aeriene, pentru a le intreba daca sunt de acord sa-i dea o franciza, folosind numele unor colegi inventati, David Rich si Anita Dash. Siretlicul adolescentului a tinut timp de sase luni, pana cand jurnalistii publicatiei Airliner World au devenit suspiciosi. In momentul in care baiatul a incercat sa inchirieze un avion cu reactie, cu trei locuri, la aeroportul Southend, pentru o sedinta foto pentru revista "Essex", a fost asteptat de politie si inselaciunea lui a fost dezvaluita. Oamenii legii, insa, nu vor lua nici o actiune impotriva tanarului, care se pare ca sufera de o forma de autism.

Malcolm Coupar, managerul comercial al Ausrigny, firma aeriana detinuta de guvernul Guernsey, a declarat ca directorul a fost interesat de propunerile pe care i le-a facut baiatul. "Cateva dintre lucrurile pe care le-a spus erau genul de lucruri care ar fi dat de banuit ca ceva nu era in regula. Daca ar fi fost reale, ar fi fost niste oportunitati pentru noi de a ne extinde afacerea si aceasta intamplare nu este un lucru pe care sa-l ignoram", a mai adaugat Coupar.
Cat despre presupusul Tait, tanarul, din York, a insistat ca nu a incalcat nici o lege, in timp ce tatal sau sustinea ca fiul sau are un mare potential. "Oamenii ca el nu sunt criminali, sunt doar gresit indrumati. Nu inteleg ceea ce fac. Poate cineva sa se ocupe de ei si sa le valorifice energia si sa-i foloseasca pentru ceva ce ar putea fi bun?", a intrebat tatal adolescentului, conform precizarilor "The Telegraph". [C.G.S.]

as dorii un nr de tel. sau o adresa de maill,sunt psiholog clinician si ma intereseaza sa testez testul.

Atentie. In rubrica de fata sunt reproduse stiri de presa. Nu avem numere de telefon/adrese de email. Daca doriti astfel de informatii va trebui sa incercati sa gasiti singura. Pe profesorul respectiv il puteti gasi la Facultatea de Automatica si Calculatoare din Iasi.

Incursiune in mintea unui autist

Raluca Sofronie
Adevarul, 28 noiembrie 2009

Mihai are sase ani si in curand va putea fi inscris la o scoala normala
Acum cinci ani, Cristina Nedescu a fondat, impreuna cu sotul ei la acea vreme, Damian Nedescu, Centrul pentru Copii cu Autism „Horia Motoi”. Ea insasi mama unui baietel diagnosticat cu aceasta deficienta, Cristina vorbeste pentru prima data despre rezultatele uimitoare ale terapiei ABA si despre infiintarea centrului.
O ora petrecuta in compania Cristinei Nedescu e un periplu catre o lume ciudata si prea putin accesibila. Insa pe masura ce o reveleaza, ramai cu certitudinea ca ai primit o lectie de viata. Cristina are 40 de ani, iar incercarile prin care a trecut nu au lasat nicio urma pe fata ei. O cercetez admirativ in timp ce se asaza mai bine pe scaunul de langa mine si priveste pe geam cu o mina rezervata si vag stingherita. „Dumneavoastra ati fondat centrul acesta, carevasazica sunteti vedeta..." Cristina rade scurt, semn ca incepe sa se destinda.
„Nu cred ca asa ma vad fetele", vine si replica imediat. „Mai degraba...", adauga si priveste catre celelalte doua femei din incapere, Valeria Grigore, directoarea centrului „Horia Motoi", si Monica Manastireanu, psihoterapeut coordonator. „Mentorul nostru, clar", ii sare in ajutor Monica. Un astfel de epitet ar flata pe oricine, dar Cristina continua pe un ton moderat. „Am avut ghinionul, probabil, sau norocul - a devenit pana la urma - sa fiu cea care a pornit asta."

Trei ani pierduti
In urma cu sapte ani, Radu, mezinul familiei, a fost diagnosticat cu autism. „Intr-o oarecare masura", subliniaza Cristina. „Pentru ca, de obicei, la noi se plimba copilul prin spitale ani intregi pana sunt capabili doctorii sa dea un diagnostic." Vocea ei se moduleaza in functie de importanta pe care o acorda informatiilor. Uneori aproape sopteste. Mai ales cand vorbeste despre sine. Insa cand povesteste despre sistemul medical, vocea ii vibreaza brusc, inalta, pe un ton ferm.
Ca multi alti parinti, Cristina a facut, timp de trei ani, ceea ce se numeste „shopping medical", adica a mers de la un specialist la altul, in cautarea unui diagnostic bun, a unor sfaturi potrivite. „In primul rand, nu mi-au dat o sansa. Am auzit ceva de genul: obisnuiti-va cu ideea, poate sa-l internati sau eu stiu ce sa faceti cu el... n-o sa vorbeasca si n-o sa faca nimic niciodata, acceptati-l asa cum este. Am pierdut trei ani in care copilul meu ar fi putut face terapie. Si a trebuit sa trag foarte tare cu el cand am descoperit ca exista terapie in alte tari, una care se facea inca din anii '70!"
Cristina se refera la terapia ABA (Applied Behavior Analysis - Analiza comportamentala aplicata) care este, in acest moment, singura cu rezultate pozitive, uneori chiar uimitoare. Iar ea are meritul de-a fi adus aceasta terapie in Romania si de-a o fi facut disponibila pentru zecile de mii de familii care au copii autisti.

„Imaginati-va ca sunteti un extraterestru"
ABA presupune lucrul individual cu fiecare copil, circa 40 de ore pe saptamana pentru o perioada minima de doi-trei ani. Fara sa fie vreun tratament minune, ABA este mai degraba un „dresaj" care ii ajuta pe copiii cu autism sa se adapteze lumii inconjuratoare, intai mecanic, prin exercitii de imitatie, iar apoi logic, prin stimularea gandirii, pentru ca micutii sa desluseasca mecanismele care guverneaza viata de zi cu zi. Insa, ca sa intelegeti cum functioneaza terapia, trebuie sa intelegeti mai intai ce este autismul. Iar pentru asta, ar trebui sa va puteti imagina ca sunteti un extraterestru care a ajuns pe Pamant si care, desi isi doreste sa comunice cu oamenii, nu intelege semnificatia cuvintelor si a gesturilor.
La Radu, terapia a functionat destul de repede. Dupa trei luni a inceput sa vorbeasca. Inainte de asta era un haos: hiperkinetic - o agitatie continua -, incapabil sa raspunda la o cerinta sau sa sustina privirea cuiva. „Radu isi aduce aminte foarte multe lucruri din urma.
Si-mi zice: «mama, eu la momentul acela nu puteam vorbi. Nu ca nu gandeam, intelegeam ce vorbesti cu mine, dar eu nu stiam sa-ti raspund. Eu stiam ca autobuzul e autobuz, dar nu stiam ca acela este numele obiectului respectiv»."
Radu are acum 11 ani, vorbeste cursiv limba engleza, emite saptamanal cate o teorie (el crede, spre exemplu, ca minus si plus infinit se afla in acelasi loc si ca numerele trebuie sa stea undeva in cerc). Cand va fi mare vrea sa lucreze la NASA, pentru ca e sigur ca mai exista si alte forme de viata in Univers, iar el isi doreste sa le descopere si sa incerce sa comunice cu ele. „M-a intrebat: «mama, ce trebuie sa fac ca sa ajung la NASA?» iar eu i-am spus ca poate sa inceapa cu matematica si fizica. «A, la astea ma descurc», a venit raspunsul. «Mai repet maine tabla inmultirii!»", povesteste Cristina, spre amuzamentul tuturor.
Anul acesta, in vara, Cristina i-a spus lui Radu povestea lui: cu ce a fost diagnosticat si ce s-a intamplat cu el, si a avut ocazia sa afle varianta lui la aceasta poveste. „Sunt surprinsa de foarte multe ori de ce imi spune. Noi, adultii, am creat o desfasurare a evenimentelor. Insa fata de ceea ce credem noi ca se intampla, descopar la copil altceva. El traieste altfel decat credem noi." Astfel, Radu i-a explicat cum „a deschis niste usi in minte" in anumite momente ale vietii lui.
„De exemplu, cand am pornit ABA si a facut primele mutari de matching (adica sa potriveasca doua imagini la fel). Asta a fost prima usa, mi-a spus. A vazut ca poate ceva. I se parea simplu. Putea sa rezolve o cerinta si, in acelasi timp, sa ne faca o bucurie, pentru ca e clar ca explozia noastra de entuziasm ajungea totusi la el, pe langa recompensa pe care o dam intotdeauna copilului. Dupa aceea a inceput sa invete de dragul nostru, sa ne faca pe plac, dar mai tarziu a descoperit si placerea lui de a invata."
Recompensa despre care vorbeste Cristina se mai numeste si premiu si consta in ceva dulce. Monica, psihoterapeutul, explica rolul premiului in terapie: „In faza incipienta, daca nu gasim modalitati de a motiva copilul, in primul rand material, derularea terapiei va fi foarte grea, pentru ca el, la inceput, nu este motivat de placerea intrinseca de a invata, de a sti. Prima data il va motiva mancarea, ceva placut, o prajitura, o ciocolata, o gura de suc." Asa se face ca, dupa fiecare exercitiu executat corect, copilul este recompensat cu o bucatica din „ceva bun".
„Am vrut sa-i ajut pe altii sa nu piarda timpul, ca mine”
Inceperea terapiei a implicat aducerea unor specialisti din strainatate. „Noi am inceput tarziu, la cinci ani, asta in conditiile in care, pentru rezultate maxime, terapia trebuie inceputa cat mai devreme, la doi-trei ani.” Cristina a contactat o firma privata din Anglia si a cerut un instructor de acolo. Intre timp, a trebuit sa gaseasca tutori aici, adica studenti sau persoane care ar fi vrut sa lucreze experimental, ca sa incerce un astfel de program acasa.
La inceput le-a povestit oamenilor despre ABA, despre ce citise si despre ce credea ca se face. Apoi a venit specialistul si le-a aratat cum se face. „Primul workshop a durat trei zile, dupa care a venit la fiecare trei luni si statea cate doua zile. O zi il observa, o zi ne dadea noile programe.” Fiecare vizita de genul acesta a costat cateva mii de euro. „Nu am calculat niciodata cat am cheltuit, important este ca am putut s-o fac”, spune Cristina.

Au schimbat tot sistemul
Fericirea pentru succesul evolutiei lui Radu a fost atat de mare, incat parintii lui au considerat de datoria lor morala sa incerce sa-i ajute si pe alti oameni care nu au posibilitatile materiale pe care le-au avut ei, dar care vor sa-si salveze copiii. „Centrul s-a nascut din dorinta de a-i ajuta pe ceilalti parinti, implicit pe copii, de a nu mai pierde timpul cum l-am pierdut eu.”
Cristina si Damian au fost primii care au adus terapia ABA in Romania. Totusi, crede ea, cea mai mare schimbare pe care au facut-o a fost la alt nivel. „Am reusit sa atragem studenti la psihologie care una invata la scoala si alta li se intampla aici. Au descoperit aceasta deficienta, au descoperit cum se poate trata si ani de zile si-au facut lucrarile de licenta pe baza experientei de la centru. Iar profesorii erau socati pentru ca primeau alte informatii decat predau ei la scoala. S-a reusit schimbarea unui intreg sistem!”
Intr-adevar, de la starea de ignoranta totala, acum au aparut numeroase resurse si cateva fundatii pentru ajutorarea copiilor cu autism. Se pune chiar problema de a modifica programa scolara pentru ei si exista legi pentru a fi integrati in sistemul de invatamant. Doar ca, ati ghicit, nu se respecta.
Anul acesta a inceput clasa intai primul copil tratat la Centrul „Horia Motoi”. Insa a trebuit sa treaca pe la multe scoli pana sa gaseasca una care sa-l primeasca. „Alin a venit la trei ani, in 2004, cand am deschis centrul. Sunt unii copii care au un autism sever, cum a avut si Radu, iar pentru unii dintre ei drumul e lung, foarte lung”, povesteste Cristina. „La Alin terapia a durat cinci ani. Acum merge la scoala si sta in banca. Momentan are un shadow.”
Ceea ce Cristina numeste „shadow”, adica umbra, este o persoana care il asista pe copil in sala de clasa pe o perioada de timp variabila, atat cat se considera ca e nevoie, pentru a observa ce dificultati intampina si unde mai are de lucrat. Alin a intrat intr-un program scolar „Step-by-Step”, intrucat invatamantul clasic nu este pregatit sa faca fata nevoilor acestor copii.
Si Radu merge la o scoala particulara care aplica sistemul PYP (Primary Years Programme), in care copilul se afla in centrul atentiei. Plus ca invata cu totul si cu totul alte lucruri. De exemplu, luna trecuta Radu a studiat religiile si a fost atat de fascinat, incat i-a predat si Cristinei, acasa, iudaismul, contrariat ca ea nu cunostea atatea detalii cate invatase el. „Imi vorbea despre serbarile iudaice si ma intreba cum de eu nu le stiu. I-am spus, «Radu, imi permit sa le invat si eu de la tine, nu stiu chiar tot pe lumea asta». «Dar, uite, e simplu, astea sunt, asa se intampla, tu stii de ce s-a urcat Moise pe muntele cutare?...»”, povesteste Cristina, imitand vocea precipitata a fiului ei. Acum, pustiul are un curs despre media si invata sa faca reportaje. Si este abia in clasa a patra!
In acest moment, la centru se afla in tratament cinci copii, care ocupa in ture cele trei camere disponibile. Pe hol apare un baietel insotit de tutorele sau. Copilul se opreste in dreptul nostru, ne saluta si ne interogheaza pe rand, cu aceeasi intrebare: „Cum te cheama pe tine?”. El este Mihai si are sase ani. „Cand a venit la centru avea trei ani, nu vorbea si facea doar ce voia el”, ne informeaza Monica, psihoterapeutul cordonator al Centrului. „Daca parintii incercau sa-l puna sa faca altfel sau daca nu-i dadeau ceea ce voia, incepea sa tipe, sa arunce obiectele, sa se tavaleasca, sa aiba un comportament isteric. Apoi a inceput terapia, a avut un parcurs foarte bun, iar acum merge la gradinita si poate povesti ce i s-a intamplat acolo, ce plan are in weekend, daca a reusit sa-si respecte planul.”
Mihai este in faza finala a terapiei si curand va putea fi si el inscris la o scoala normala. „Pe tot parcursul terapiei i s-au stimulat foarte mult independenta, sa fie autonom, increderea in fortele proprii si ambitia, ca sa se simta mandru cand ii reuseste ceva.”

La fete, deficienta este mai severa
In Centru se afla si o fetita, Erika. Are trei ani, iar in cazul ei progresul nu a fost excelent. „Totusi nu putem compara, pentru ca fiecare copil progreseaza in ritm propriu”, explica Monica. In general, autismul apare mai mult la baieti. Statisticile spun ca patru din cinci copii cu autism sunt de sex masculin. Se crede ca atunci cand apare totusi la fete, deficienta e mai severa.
Erika insa reuseste sa se incalte singura, apoi fuge in jos pe scari. „Incet, mergi incet!”, ii striga din urma Anca, terapeuta care se ocupa de ea, incercand in acelasi timp sa tina pasul. „Nu, nu, nu, nu, nu”, se aude un raspuns ca un zumzet. Erika ba chicoteste, ba scanceste. Cele doua ajung jos in acelasi timp, iar fetita deschide usa dulapului de haine de unde scoate singura o pufoaica roz si incepe sa-si indese nerabdatoare bratele in manecile hainei, sub privirile atente ale Ancai. Cand ajunge la fermoar, se blocheaza. „Aca, auta-ma”, zice fara sa se uite la „Aca”. Intrucat nu primeste niciun ajutor, se corecteaza repede si pronunta bine: „Anca, ajuta-ma!”, iar Anca o felicita: „Asa, bravo, ai spus, Anca ajuta-ma!”, repeta fata raspicat. Apoi ies amandoua la joaca.

Copiii invata sa invete
Revin la Monica si o rog sa-mi explice cum se procedeaza in timpul unei sedintei de terapie. „Se lucreaza cate 50 de minute in camera, cu zece minute pauza”, zice ea. „Insa in acele 50 de minute, dat fiind ca deficitul de atentie este mare - cel putin in fazele de inceput - iar copiii nu pot ramane concentrati prea mult timp pe o sarcina, fac exercitii maximum trei, patru minute, dupa care au pauza tot atat. Practic, la inceput, ei invata sa invete. Cand incep sa gandeasca, iar raspunsul nu mai este strict mecanic, treptat creste si timpul de lucru pentru ca, in final, trebuie sa se ajunga la cadrul de invatare fireasca, in care copilul poate sa stea la scoala o ora, pe o activitate.”
Inapoi in camera, Mihai se concentreaza sa deseneze crengile unui copac. „Asa, Mihai”, il incurajeaza Ana, terapeuta lui. „Uite, si eu fac la fel ca tine, iti place?” Pustiul arunca o privire la desenul ei, insa tot al lui i se pare mai frumos. „Dar uite”, zice Ana, „tu ai facut doar pe-o parte, cum am zis ca le facem?”. Mihai isi muta din nou atentia la foaia lui si se pune iar pe desenat crengi. „Asa, si pe partea cealalta, excelent! Asa, foarte bine, ia incearca si mai sus!”
Din cand in cand, Ana ii mai atrage atentia: „Stai drept!”. Fata ii vorbeste si il ghideaza continuu. „Ce desenam acum?” Mihai se gandeste si zice „coroana”. „Ce forma are coroana? Cu ce seamana?”. Pustiul se foieste putin, apoi raspunde: „Cu un cerc!” La rastimpuri, Ana il opreste si ii spune: „Gandeste-te, ce faci mai departe?”, apoi il incurajeaza din nou: „Continua, te descurci excelent!” La sfarsit il intreaba: „Ia spune-mi, daca te uiti in carte, unde este pamantul?”, iar Mihai ii arata o dunga maronie in josul paginii. „Perfect, deci radacina este deasupra sau sub pamant?”. Mihai trece testul si e din nou felicitat. „Vrei sa faci si tu pamantul acolo?”. Raspunsul vine hotarat: „Nu!”. Pe foaia de desen, copacul lui Mihai pluteste in aer cu radacinile rasfirate.
„Acum stii sa desenezi un copac?” „Nu!” „Cum nu? Asta nu ti-a iesit mai bine?” „Ba da.” „Ti-a iesit, da? Deci acum ai invatat sa desenezi un copac. Poftim, poti sa iei putina ciocolata.” Mihai apuca deliciosul premiu si e atat de preocupat cu mestecatul ca uita de politete.
„N-am auzit nimic!”, il apostrofeaza Ana, dar nu primeste decat o privire nelamurita. „Nu am auzit nimic cand ti-am dat ciocolata!”. Atunci copilul isi aduce aminte si spune „multumesc”. Dupa ce isi ordoneaza creioanele, Mihai stie ca urmeaza pauza de joaca. „Vrei sa te joci si tu?”, ma intreaba el prietenos si propune rugby. „Ooo, crezi ca e un joc de fete?”, il intreaba Ana. „Cu cine te joci tu rugby?” „Cu Bogdan!” Jucam pana la urma „Scarita”, un joc cu zaruri. Mihai explica regulile, iar cand ajunge la cine trebuie sa inceapa, spune hotarat: „Si trebuie sa incep eu!” „Imi pare rau, dar regula nu spune asa”, il atentioneaza din nou partenera de joc. Deloc necajit ca nu i-a iesit pacaleala, Mihai spune regula corect: „Incepe cel care da cu zarul mai mare.”
„Aceste jocuri sunt foarte importante pentru ca stimuleaza spiritul de competitie si placerea de a se juca impreuna cu ceilalti, ca forma de socializare”, explica psihoterapeutul. Mihai e foarte prins de joc. „Hai cu sase, hai cu sase”, striga si sufla-n pumnul in care tine zarurile. Sau: „Daca dau unu, oau, urc!”, iar cursa prin casutele de pe tabla continua cu exclamatii. Jucand zaruri cu Mihai si asistandu-l la exercitii, imi vin in minte vorbele Cristinei Nedescu: „Am avut tot timpul o intrebare: cum va fi copilul meu? La inceput era nimic, era un haos. Apoi, incet-incet, l-am invatat lucruri. Dupa un timp, au devenit firesti, iar eu ma intrebam: ce personalitate o sa aiba? Va fi cel pe care il fac eu, zi de zi, sau ii ramane genetic ceva? Pentru ca are, ca oricare din noi, o imprimare genetica, dar are acces la ea? Pot sa va spun acum, la 11 ani: copilul e acela pe care l-a lasat Dumnezeu, noua ne trebuie doar ustensilele sa-l descoperim si sa il ajutam pe el sa se descopere, sa iasa afara de acolo de unde e pitit. Vestea buna e ca se poate.”

Ce este autismul
Autismul este o tulburare neurologica ce se manifesta prin izolare si retragere sociala. Copiii afectati au dificultati in a se exprima, fie prin cuvinte, fie prin gesturi sau expresii faciale. Cei mai multi oameni cu autism au in acelasi timp o deficienta mentala moderata pana la severa. Exista insa si exceptii: persoane care sufera de „autism inalt functional” sau sindrom Asperger. Ei au o inteligenta abstracta mult peste medie dar nu au „simt practic”. De exemplu, pot efectua adunari complicate, insa nu se pot descurca deloc cu banii in viata reala. Cel mai cunoscut om care a suferit de sindromul Asperger este Albert Einstein.

O adevarata camera foto vie: Un barbat diagnosticat cu autism realizeaza desene uimitoare din memorie!

C.G.M.
Ziua, 29 octombrie 2009

Un artist autist a uimit lumea intreaga, dupa ce a inceput sa deseneze panorame citadine doar din memorie, in urma unor zboruri cu elicopterul. Astfel incat, potrivit "Daily Mail", Stephen Wiltshire a realizat o imagine de 5.48 metri a New Yorkului, dupa doar 20 de minute de zbor deasupra orasului.
Ascultand muzica la ipod, intrucat aceasta il ajuta in procesul de creatie, Stephen foloseste numai pixuri cu tus pentru operele sale. "Mai intai, Stephen schiteaza panorama cu creionul, apoi o incadreaza in chenar, dupa care realizeaza peisajele, inainte sa se apuce sa faca detaliile", a declarat Illiana Taliotis, care lucreaza cu Stephen si familia acestuia. Tanarul a fost intotdeauna pasionat de orase, fiind atras de stilurile de viata cosmopolite.
Diagnosticat cu autism la o varsta frageda, talentul sau pentru desen a aparut ca o modalitate de exprimare. Folosind aceasta arta pentru a invata si incurajat de familia sa, Stephen a creat o serie de 26 de imagini codate care sa-l ajute sa vorbeasca, fiecare dintre ele corespunzand unei litere a alfabetului. Tanarul foloseste pana la 12 pixuri pentru o schita de-a sa, a carei finalizare poate dura o saptamana. In mai 2005, Stephen a creat cea mai lunga panorama ce-i poarta semnatura, desenata din memorie, a orasului Tokyo. Pictura a fost realizata pe o panza de aproape 16 metri, intr-o saptamana, dupa ce a survolat orasul cu un elicopter.
De atunci, el a mai desenat Roma, Hong Kong, Frankfurt, Madrid, Dubai, Ierusalim si Londra. Cand a zburat deasupra Romei, a desenat totul atat de detaliat, incat a surprins numarul exact de coloane al Panteonului. In 2006, Stephen Wiltshire a devenit Membru al Ordinului Britanic pentru arta sa. In plus, in acelasi an, el si-a deschis propria galerie permanenta, la Royal Opera Arcade, Pall Mall.